Vreau sa am familia mea, sa am grija de casa, sa lucrez, sa am viata mea

Are 28 de ani şi o mulţime de talente: cântă, dansează, găteşte. S-a născut cu sindrom Down iar medicii i-au dat şanse minime de supravieţuire. Familia sa a refuzat să îmbrăţişeze acest verdict şi a luptat neîncetat pentru ca ea să ducă o viaţă normală. Astăzi, Raluca învaţă să facă pizza şi să servească clienţi, urmând să fie angajată în restaurantul lui Alberto din Cluj-Napoca.

Raluca s-a născut într-o zi foarte călduroasă, pe 1 iulie 1986. Părinţii ei erau tineri, fericiţi şi plini de speranţă. Mama ei avea 22 de ani, iar tatăl, la 23 de ani, tocmai era numit preot la ţară, în Filea de Jos, un sat de lângă Cluj. Adriana, mama Ralucăi spune că a fost o naştere foarte grea.

A doua zi a căzut bomba peste capul nostru, ni s-a spus că este o problemă cu copilul. Eram foarte speriaţi, nu ştiam ce se întâmplă cu noi. Eram năuciţi, nici nu îndrăzneam să vorbim unul cu altul despre copilul nostru. Atunci ni s-a spus că nu trăieşte, că va fi o povară, un specialist în probleme respiratorii din Cluj mi-a spus că trebuie să o lăsăm să moară, că suntem tineri şi o să facem altul. Deşi aveam 22 de ani, mama din mine a răbufnit şi i-a spus medicului că nu are dreptul să afirme aşa ceva. Mi-am luat copilul în braţe hohotind pe plâns şi am ieşit. Uneori te năucesc asemenea vorbe şi nu ştii cum să reacţionezi...

Au urmat câteva luni în care familia nu ştia ce se întâmplă şi la ce să se aştepte. În 1986, în România, tinerii părinţi nu ştiau nimic despre sindromul Down. Nu le-a fost ruşine, nu s-au simţit vinovaţi. În schimb, simţeau o imensă durere. Pentru că li s-a spus că viitorul copilului lor va fi plin de suferinţă şi că, în final, cu certitudine o vor pierde. La şase luni de la naştere, brusc, durerea părinţilor a dispărut.

A fost o minune, pur şi simplu, într-o dimineaţă ne-am trezit şi am spus că dacă Dumnezeu ne-a dat această încercare, tot El ne va da şi puterea să mergem prin viaţă alături de ea. Am simţit peste noapte o energie pozitivă puternică primită de la Dumnezeu care ştia exact care este drumul nostru prin viaţă. De atunci am primit totul ca pe ceva absolut normal şi am mers înainte. Lucrurile au evoluat bine, desigur cu problemele inerente de sănătate ale Ralucăi, dar în viaţă poţi să faci orice dacă există voinţă şi dacă Dumnezeu te protejează.

Trei ani mai târziu, mama Ralucăi a rămas însărcinată iarăşi şi, deşi doctorii i-au spus că trebuie făcută întrerupere de sarcină, ea nu a avut curajul să o facă. Le-a spus medicilor că nu poate lua viaţa unui copil şi a mers, iarăşi, mai departe. Au primit-o pe Mihaela, sora Ralucăi ca pe un dar divin. O fetiţă sănătoasă care a copilărit absolut firesc cu Raluca, s-au jucat, au crescut şi au mers împreună la grădiniţă. În casa familiei Avram nu a fost niciodată un copil bolnav şi unul sănătos ci, au fost doi copii. S-au descurcat cum am putut în familie, străbunicii fetelor au ajutat şi ei foarte mult. Străbunica a venit la Cluj la vârsta de 70 de ani şi a avut grijă de doi copii mici. În grădiniţa de masă, fetele erau foarte iubite de educatori. Raluca nu s-a simţit niciodată dată la o parte, dimpotrivă, are amintiri foarte frumoase din acea perioadă.

Când eram noi mici, eu şi sora mea Mihaela, ne jucam de-a doctorul sau cu păpuşile. Am avut păpuşi Barbie amândouă, eu nu am vrut să stric păpuşile mele aşa că le-am tuns pe ale ei. La fel am tuns şi un verişor, dacă el a stat să-l tund... Altă dată ţin minte că aveam musafiri, mama a făcut pireu. Sora mea a pus apă în pireul meu dar eu am văzut aşa că am luat farfuriile şi le-am întors! La grădiniţă mi-a plăcut foarte mult, îmi amintesc cum serbam zilele noastre de naştere. Le port în inima mea pe Mia, pe Elena şi pe Ani, le iubesc mult pentru că m-au ajutat să merg mai departe, mă încurajau, mă învăţau să fiu cuminte, harnică, să îi ajut pe colegi.

A venit vremea şcolii şi părinţii au considerat că şcoala de masă ar fi fost mult prea solicitantă pentru Raluca. Şi-au spus că fata are drumul ei şi au pornit încrezători spre şcoala specială unde a fost iarăşi foarte iubită şi apreciată. După şcoala specială a urmat liceul de arte şi meserii, o altă perioadă extrem de frumoasă din viaţa ei. Când venea de la şcoală era plină de energie, punea muzică în camera ei şi dansa foarte mult. Îşi aminteşte că odată, fiind singură acasă a exagerat cu volumul muzicii şi Părintele Avram, tatăl ei, suna la poartă şi la telefon încercând să intre în casă. Raluca dansa de zor astfel că vecinii împreună cu Părintele, speriaţi că a păţit ceva, au fost nevoiţi să intre pe geam pentru a putea deschide uşa.

La şcoală, după ce am terminat grădiniţa, am făcut 8 clase, de acolo am un album întreg de amintiri. Prietena mea Ioana, pe care o iubesc foarte mult, e in inima mea. Orice prostie făceam, Ioana o lua asupra ei, mă susţinea. Ne-am împrietenit la şcoală, am fost şi vecini. Apoi, colegii de la liceul de arte şi meserii, Alin, Alexandru şi Ana-Maria, îi ţin minte pe toţi. Mi-a plăcut mult la şcoală, foarte mult. Mi-a plăcut muzica şi religia. Îmi amintesc şi banchetul, am venit leoarcă de apă acasă de la dans.

Însă după această perioadă fericită, dansul s-a oprit, muzica s-a stins. La finele şcolii de arte şi meserii, Raluca nu mai avea unde să meargă, să socializeze. La 19 ani, tânăra era izolată în casă. Când mama ei venea de la serviciu o găsea adesea plânsă, tristă că nu are prieteni şi că nu are unde merge.

Părinţii au găsit un centru de adulţi în Cluj, a mers acolo un an de zile, însă, ulterior, nu a mai putut frecventa acel serviciu. A ajuns iarăşi acasă, în izolare. Era tristă, amărâtă, speriată. Lunile treceau, părinţii nu găseau nicio soluţie deşi căutau de zor. Într-o zi de 8 martie, un verişor de-al Ralucăi, care tocmai o vizitase, a alertat părinţii. Le-a spus foarte clar că dacă nu vor face rapid ceva, o vor pierde pentru că Raluca se gândea să-şi pună capăt zilelor.

Perioada în care am stat acasă... nu a fost deloc bine, stăteam în cameră singură, mama, tata şi sora erau ocupaţi. Nu mi-a plăcut deloc anul acela, nu aveam viaţă, nu puteam să merg mai departe să fac ceva, să cunosc lume. Am fost închisă în mine şi supărată. Nu am putut să arăt asta la mama şi la tata. Nu am putut să le zic nimic. În supărarea care a fost pe mine nu am vrut să afle ca să nu îi supăr şi pe ei. Şi nu am vrut ca disperarea mea să o trimit la toţi.

În acel moment, părinţii s-au mobilizat. Au încetat căutările şi şi-au concentrat eforturile pentru a înfiinţa un centru de adulţi cu sindrom Down la Cluj. Câteva luni mai târziu, în octombrie 2010, inaugurau deja Centrul Educaţional Raluca. Cu ajutorul familiei Cozma din Someşeni, oameni foarte generoşi şi mărinimoşi, s-a rezolvat locaţia. Părintele Avram ajutat de oameni din comunitate au renovat casa. Toţi oamenii inimoşi din zonă au venit la spălat de geamuri, la curăţat şi aranjat. Părinţii Ralucăi spun că dacă nu era întreaga comunitate alături de ei, nu ar fi reuşit. Au început activitatea cu voluntari, cum s-a putut, apoi au aplicat pentru subvenţie pe Legea 34, iar astăzi în 2014 sunt deja conturaţi ca serviciu educaţional pentru tinerii cu sindrom Down. Dincolo de asta, mama Ralucăi spune că cel mai important lucru este de fapt fericirea pe care o trăiesc zilnic cu toţii în aşezământul lor. Astăzi sunt o organizaţie vizibilă care participă şi organizează evenimente, conferinţe. Tot aşa l-au cunoscut şi pe Alberto, un italian cu restaurant în Cluj, omul care le-a acceptat imediat tineri în practică. Este un pas extrem de important spre încadrarea în muncă, iar în viitor vor să dezvolte proiecte şi servicii în domeniul alimentaţiei publice. Raluca îşi doreşte foarte mult să se implice în acest domeniu, să atragă oameni deschişi, cu suflet bun. Vrea să lucreze, nu doar în bucătărie, ci şi în sală, în restaurant, să poată interacţiona cu clienţi, cu oameni.

Pentru mine centrul ăsta e foarte frumos, am colegi şi vechi şi noi, ne dăm între noi putere, gânduri bune ca să mergem prin viaţă. Am văzut în viaţa mea şi oameni care au fost răi cu mine, care m-au minţit, dar nu contează. Acum îmi doresc foarte mult să fac mâncare în bucătărie, ştiu să fac paste, pizza, clătite, pot să prepar şi să servesc mic dejun. Vreau şi să dansez, să ajung o mare stea de emisiune, să urc mai sus, tot mai sus. Mai îmi doresc să am un băiat care să mă iubească, să fie sincer cu mine, să nu mă mintă. Vreau în viitor să am familia mea, să am grijă de casă şi de bărbat, să lucrez, să am viaţa mea.

Raluca vede astăzi viitorul în culori frumoase! Este înconjurată de oameni dragi şi este foarte fericită pentru că se simte utilă în comunitatea din care face parte. În plus, duminică pleacă spre mare, un loc special pentru ea unde este absolut convinsă că va avea parte de o distracţie pe cinste.

Am oameni minunaţi lângă mine, am prieteni de milioane, iubesc caii, îmi place la cumpărături, ador copilaşii mici, să fiu atentă cu ei, o iubesc pe sora mea, pe părinţii mei, îmi place concursul de Miss, îmi place să arăt că Raluca este puternică şi tare! La mare, abia aştept să ajungem, este foarte tare pe plajă, soarele, apa, nisipul, cerul, dar şi la restaurant şi la cafele!

Sursa: adev.ro/n8js3o